Cliseu despre toamna...

Vorbeam cu Laura, si m-a pocnit sa zic "doamne cat de toamna e afara". Si da, cat de toamna e afara. Azi m-a trezit Ruxi pe la 12, a venit la mine, dormeam. M-a luat la o cafea. Am aruncat o pereche vesnica de pantaloni trei-sferturi. M-am spalat pe dinti. Am aruncat hanoracul ei pe mine. I-am luat si adidasii. Am plecat spre Molinari sa bem cafeaua de dimineata. Si in drum spre cafea, ma uitam in jurul meu. Era ...de fapt..nu mai era vara. Uite motivul pentru care nu`mi venea sa ies din casa. Uite de ce sunt melancolic. E toamna.. Eu nu mai merg la liceu. Pot sa revin la cafea. Mi se pare ca are o culoare tomnateca, de pamant. Toamna intotdeauna ma aduce cu picioarele pe pamant, ma trage in jos din vara. Cu toate astea, ma lasa sa plutesc intr-un aer de burghezie dulce. Niste frunze zboara prin aer in fata mea. Hmm..ma feresc, ca un fericit suparat ca a venit... E soare si e frig. Imi aduc aminte, cand eram un pic mai copil decat sunt azi, cand desenam o femeie cu frunze around cu cosuri de fructe and so on... Imi aduc aminte cand in clasa a patra scriam compuneri despre anotimpuri. Tot asa, toamna era o persoana. Ce vremuri, acum..anotimpul si-a pierdut magia. Am mai crescut putin. De fapt, nu si-a pierdut din farmec, numai ca are altul. Ieri, cand eram in Tora la ciocolata calda cu rom, facand un rebus cu Anca si Irina, din nou reflectam... sunt student, fac rebus, si ma simt cum ash vrea, zacand intr-o cafenea cu prieteni around. Simt asta ca pe un sentiment de toamna. Si doamne ce prosti, cei care nu savureaza o cafea, incet, pe timp de frunze cazand aiurea.